NICOLAE GRIGORESCU – SCURT ISTORIC

Nicolae Grigorescu este primul pictor român de circulație europeană care a trăit între anii 1838-1907.

A început prin a face pictură religioasă: icoane și pictură murală în câteva biserici și mănăstiri din România – pictura de la mănăstirea Agapia, rămânând până în zilele noastre o capodoperă a geniului.

Studiile și le-a făcut la Paris, iar apoi s-a retras la Barbizon, alăturându-se grupului de pictori non-conformiști care, cu câțiva ani înainte, se stabiliseră acolo practicând pictura de plain-air, începe să picteze în pădurea Fontainbleau, renunțând la principiile artei academiste, practicând un nou stil, asemenea unui Millet, Diaz, Corot, Troyon etc.

Cunoaște o evoluție foarte rapidă spre noua formulă plastică, care se poate vedea în toate genurile pe care le-a abordat cu o neasemuită ușurință: portret, peisaj, scene diverse (istorice, câmpenesti, de război etc.), natura statică etc.

Legăturile lui Grigorescu cu lumea artistică europeană, în special cu cea franceză, au fost foarte strânse, ani de-a rândul a avut în același timp ateliere în România și Franța. Cel mai mult Grigorescu a iubit Bretania și Normandia: „Spălătorese în Bretania”, „Țăranca franceză în vie”, „Fetița bretonă”, „Plajă la ocean”, „Bătrâna la Brolle”, „Strada la Vitre”, „Interior la Vitre”, „Pescărița la Granville”.

A asimilat informații care au apărut în a doua jumătate a veacului trecut și le-a aplicat în mod creator pentru a exprima adevărul plastic specific peisajului românesc. Eliberându-se de convenționalismul academic, a reușit în mod excepțional redarea sinceră, directă și spontană a imaginii adevărate a naturii.

A adus în arta românească legătura intimă cu natura, contactul direct cu realitatea.

O mențiune trebuie făcută pentru a scoate în evidență talentul de desenator al lui Grigorescu. Artistul a desenat foarte mult, cele mai multe desene care se păstrează până astăzi sunt legate de Războiul de Independență (1877) la care a participat ca reporter de război. Acum, mai mult ca în alte situații, ajunge să se exprime în chip desăvârșit, imaginile fiind prinse în fuga condeiului în care fiecare trăsătura brută, oarecum rezumativă, are ceva din precizia și forța unui cuvânt spus într-o telegramă. Expresia rapidă, precisă, elimină tot ce nu este indispensabil pentru a păstra și pune în valoare esențialul. Astfel, numai prin simplul duct al liniei, fără niciun fel de umbră, sugerează volumele, așa cum au izbutit să o facă marii desenatori clasici: „Trecerea Dunării la Corabia”, „Cap de pod între Turnu Măgurele și Nicopole”, „Căruța de campanie cu trei cai”, „Rosier călare”, „Turc fumând din pipă”; „Vedete la Plevna”, „Ambulanța pe front”.

Către sfârșitul vieții a venit definitiv în România, stabilindu-se pe Valea Prahovei, pe care o cunoștea încă din tinerețe, când obișnuia să facă dese excursii însoțit de prietenii săi.

Pentru o perioadă s-a stabilit la Posada, o mică așezare între Sinaia și Câmpina, un loc foarte îndrăgit de artist de unde ne-a lăsat renumitele „posade”. În 1891 părăsește Posada și se stabilește la Câmpina. Aici a avut 2 ateliere, unul mai întâi închiriat și apoi între anii 1901-1904 și-a construit pe un teren cumpărat pe șoseaua națională, o casă-atelier în care a locuit împreună cu soția Maria Danciu și fiul lor Gheorghe.

Planul a fost întocmit de însuși artistul, în stilul caselor din zonă: opt camere, parter și etaj, balcoane pe trei laturi și acoperișul din șindrilă. A trăit în această casă până în anul morții (21 iulie 1907). După moartea artistului, familia a locuit în continuare până în 1918. În timpul Primului Război Mondial clădirea a ars începând de la etaj, marea pierdere fiind atelierul.

Casa a rămas sub formă de ruină pâna în 1951-1952, când Primăria a luat hotărârea de a reconstrui pe vechea temelie. Planul a fost întocmit de arhitectul câmpinean Popisteanu și de un real folos au fost informațiile date de fiul artistului și de băiatul de șevalet al artistului, Nae Goage. Clădirea a fost terminată repede, iar între anii 1955-1957 s-a amenajat un muzeu memorial, singurul care există în România. Pentru amenajarea interioară s-au folosit fotografiile existente din 1904, 1908, diapozitive din 1910 etc. Obiectele au fost achizitionate de la familie sau persoane particulare la care ajunseseră în urma deselor vânzări făcute de urmașii artistului. De asemenea, au fost expuse și 54 de tablouri luate în custodie de la Muzeul Național de Artă București (care ulterior au fost retrase), dar și de la alte muzee (Brașov, Ploiești).

Inventarul muzeului s-a îmbunătățit an de an, astfel că în anul 2004 s-a luat decizia de a remodela interioarele, încercând să se pună mai mult în valoare personalitatea artistului în ultimii ani petrecuți la Câmpina.

Pe lângă fotografii, diapozitive, de un real folos au fost descrierile făcute de prietenii artistului care l-au vizitat și care au vorbit cu multă plăcere despre numărul mare de tablouri, care se găseau mai ales în atelier (200), și care acopereau pereții de la plafon până la podea, și o mulțime de obiecte diverse, reprezentând epoci și stiluri diferite.

Artistul le cumpărase începând din primii ani când se afla la Paris și întotdeauna mărturisea că pentru el acestea reprezintă niște prieteni dragi, care-i aminteau locuri și oameni pe care-i cunoscuse, și de care nu s-ar fi despărțit niciodată. Astfel le-a purtat din atelier în atelier până în ultimii ani: în atelierul de la Câmpina găsim obiecte orientale cumpărate încă din anul 1873 etc. În atelier, pe lângă lucrările artistului, găsim mobilier franțuzesc, un ceas nemțesc, covoare orientale, o tapiserie franceză de mari dimensiuni etc.

Holul principal al clădirii, în care se găsea scara ce ducea la etaj, era amenajat în stil oriental. Contemporanii vorbesc despre grija și simțul estetic cu care erau așezate obiecte atât de diverse (puști vechi cu aprindere cu cremene, lămpi ajurate de Damasc care filtrau lumina, veșminte orientale, narghilea, covoare de rugăciune etc.) încât cel care îl privea avea impresia că se găsește în fața unei pânze pictate de maestru. De altfel, exista o astfel de pânză ce susține și acum, ca o mărturie vie, imaginea acestui interior. În sufragerie își primea oaspeții – Delavrancea, Caragiale, Vlahuță – în jurul unei mese pe care se găseau mereu flori proaspete. Tot aici se afla o tapiserie din secolul al XVIII-lea de tip Arazzo. În biblioteca artistului se găsea un număr impresionant de volume începând din anul 1683, lucrari valoroase din toate domeniile de activitate, dar mai ales cărți despre artă și cărți primite cu dedicație din partea autorilor, se mai păstrează 245 de volume. La parter mai exista o sală în care se organizează expoziții temporare. Etajul clădirii adăpostește Centrul de documentare și informare Nicolae Grigorescu.

Astăzi, muzeul memorial este o secție a Muzeului Județean de Artă Prahova în administrarea Consiliului Județean Prahova.

PREZENTARE MUZEU

Exteriorul casei este dominat de terasa de lemn care se întinde pe toată lungimea etajului, imprimându-i un aer cald și intim și amintind de foișoarele caselor țărănești românești. Terasa este sprijinită de console elegante de lemn.

Intrând în hol, te surprinde căldura atmosferei – care te va însoți pe parcursul întregii case. Scara de lemn te îmbie spre etaj.

Sub casa scării este amenajat un colț exotic (foto 1) format din lucrări de factură orientală, colecționate de pictor în Istanbul în 1873: covoare, arme, vase, măsuțe și cutii pentru păstrarea diferitelor obiecte de preț, veșminte, papucei, o narghilea. Așezarea obiectelor este asemenea celei prezentate de artist într-un tablou surprinzător, plasat de muzeografi în acest spațiu. Este vorba despre pictura plasată pe peretele din stânga al holului. Jumătate din compoziție este figurată foarte detaliat, în stilul picturii academiste a secolului al XIX – lea, cealaltă jumătate fiind abia schițată. Lucrarea se vrea un gest de frondă la adresa celor care îl acuzau că nu știe a picta cum pictau contemporanii lui. A demonstrat prin aceasta că știința de a desena o avea, dar scopul lui era altul, nu acela de a picta minuțios, ci acela de a sugera numai ceea ce-și propusese.

Acest colț cu obiecte orientale este recreat pentru a sugera o cameră. Închis pe trei părți de „pereți”, acesta se prezintă ca un spațiu decorativ și aglomerat de forme geometrice. Deja în acest prim intrând ghicim dimensiunile întregii case și ale celorlalte încăperi. Totul este la dimensiuni umane, încălzit de lemnul prezent nu numai la scară, dar și în lambriul pereților. Înălțimea holului de intrare este diminuată de scara care oferă accesul la etaj.

Prima încăpere de la parter, cea din dreapta intrării, era sufrageria în care se încingeau discuții cu prietenii: B. Delavrancea, Al. Vlahuță, G. Coșbuc, O. Goga, dr. C. I. Istrati. Acesta din urmă este cel care a încurajat, încă din timpul vieții pictorului, ideea înființării unui muzeu „Nicolae Grigorescu”. Această încăpere găzduiește una din variantele de mari dimensiuni ale „Carului cu boi”.

Biblioteca artistului este ocupată acum de piese de mobilier modeste, așa cum îi plăcea lui să fie totul, frumos și modest, noblețea și eleganța stilului fiind sesizabile mai ales în simfoniile de culori pe care le crea. În corpul de bibliotecă se află diverse volume, de la cele despre antichitatea greacă și latină, până la literatura franceză a secolelor XVI – XVIII. Portrete ale membrilor familiei, păstorași și țărănci, ca și peisajele grigoresciene cu care suntem obișnuiți tronează pe pereții acestei încăperi.

Pătrundem acum în cea mai mare cameră a casei și cea mai importantă prin activitatea de creație care se desfășura aici: atelierul artistului. Este o încăpere bine luminată și generoasă în diversitatea spațiului. Obiectul pe care ți se ațintesc ochii este șevaletul pe care stă sprijinită una din ultimele lucrări ale artistului, neterminată: „La izvor”. Pereții sunt încărcați de picturi ale lui Grigorescu: „Autoportret”, „Apus de soare la Barbizon”, „Păstorița stând”, „Ciobănaș cu turma”, „Care cu boi trecând un vad” etc.

Uriașa tapiserie este probabil de factură franțuzească și datează din secolul al XVIII-lea. Piesele de mobilier sunt cumpărate de artist din Franța și se potrivesc foarte bine cu interiorul acesta definit de materialul viu și cald care este lemnul. Covoarele decorative care atârnă pe pereți sunt de factură orientală și provin din aceeași colecție pe care și-a format-o artistul la Istanbul.

Adăpostind tablouri remarcabile ale lui Nicolae Grigorescu, muzeul din Câmpina are un alt mare avantaj: acela de a prezenta o serie de lucrări importante din creația artistului, în cadrul inițial în care se aflau. Recrearea interioarelor și a casei în întregime este o idee extraordinară și o plăcere pentru vizitatori. Astfel, opera celui mai important artist român este mai ușor de urmărit și privit, de înțeles și plăcut. Atmosfera te învăluie de la primii pași în casă și te urmărește mult timp după ce ai părăsit-o.

PROGRAM DE VIZITARE

  • Marți – Duminică: 9 – 17 (ultima intrare la ora 16.30)
  • Luni: Închis
Click pe difuzor pentru a asculta textul selectat